In cabinet, copilul si terapeutul...
sau despre disponibilitatea emoțională sau absența acesteia
Copilul intra in cabinet foarte agitat, neatent, speriat si supraexcitabil la orice stimul din mediu. Se linisteste putin in cabinet, dar la sfarsit nu mai vrea sa plece din sala de asteptare. Jocul este un capitol restant, uraste scrisul... deci, scoala. Face temele acasa in doua ore, desi i-ar lua maximum o ora, declara mama lui. Se descurca bine, dar nu este dispus; uneori, neputinta se transforma in refuz. La fel de neatent este si la joc, parca nimic nu il stimuleaza suficient. Nu isi poate mentine atentia catre ceea ce face, alege jocuri pentru a schimba regula si apoi renunta dezamagit.
Are 9 ani acum; este foarte energic, dar fara o directie, foarte vorbaret, dar nu vizeaza dialogul; primeste diagnosticul de hiperactivitate si deficit de atentie in urma cu aproximativ doi ani, coincizand cu perioada mai serioasa de la scoala. Prefera tehnologia si discutiile din domeniu.
Alege singur un joc cu un creion urias din plus. Se sterge si se deseneaza. ”Mi-am sters ochii, imi desenez ochii. Mi-am sters degetele, imi desenez degetele. Mi-am sters gura, imi desenez gura.” Intr-o viteza fantastica si o graba speriata, anxios la disparitia unei parti din corp, pentru a o regasi sau reinventa, dar numai pentru a sterge apoi o alta parte.
Nu se poate descrie altfel decat prin jocurile pe telefon, pe tableta, pe calculator. Sunt foarte multe, dar nu spun nimic despre el, nici despre parintii lui sau despre cum il vad ei pe el.
Pare ca exista intr-un joc, forteaza limitele, se frustreaza pentru ca exista, renunta pentru a incerca din nou – repune in scena situatii in care ar putea avea control, dar nici in plan imaginativ nu reuseste sa il detina – inca nu stie ce are nevoie.
Nu are nici un joc social preferat. Acasa merge la a doua scoala cu reguli si mai multe, inconsecvente si acestea. Isi alege ce are nevoie, dar se frustreaza atunci cand nu exista alternative la ce i se cere.
Nu are repere clare pentru ce inseamna prietenia... ”cu el vorbesc despre jocuri”, in rest... tacere.
Este doar o fateta dintr-o lupta, o teama si o cautare agitata de sens si stabilitate. Linistea si relaxarea fizica apar atunci cand intrebarile descopera partea emotionala negativa pe care toti din jur o vor disparuta – dar eu o caut, o invit pe scena si o accept asa cum vine. Este un context nou, deci debusolant, in care sunt explorate si imbratisate partile refuzate constant de altii.
Sentimentul de apartenenta vine din cum reactioneaza ceilalti la cum sunt eu de zi cu zi… minimalizand, ignorand, pedepsind ceva ce eu manifest uneori, imi da o stare de picaj in gol, ma sperie ca nu pot sa fiu alaturi de ceilalti daca voi continua sa ma comport asa. Disponibilitatea emotionala nu este absenta niciodata, doar exista anumite situatii vicioase care mentin starea de respingere, nu este nici o rea intentie, poate fi o uzura sau un capitol dureros pentru parinte, limitat de propriile experiente negative. Integrarea experientelor din dinamica familiei de origine produce schimbarea in cadrul familiei prezente.
Pentru un parinte sfatul de a-i asculta pe copii poate fi coplesitor... nemultumirea nu lasa loc incurajarii, frustrarea nu lasa loc increderii... dar intelegand rolul de ghid, un parinte poate alege sa ii prezinte copilului comportamentul dorit si nu sa i-l sublinieze pe acela negativ. Desigur, alegerea comportamentului dorit vine odata cu prezentarea posibilitatilor. Poate ca, mai mult de atat, intelegerea nevoilor din spatele asa-numitelor comportamente negative ofera perspectiva de ansamblu, intelegerea cuprinzatoare a starilor copilului, iar conflictul poate fi gestionat intr-o alta dinamica – aceea a deschiderii, acceptarii si conexiunii.
Nu exista prea multa daruire sau iubire, nu se cere in nici o relatie o disponibilitate acaparatoare, dar pot exista unele nevoi bazale sufocate din teama, alte rani sau neputinte… nevoi care raman mereu active si se reactiveaza cu fiecare situatie care le vizeaza... parintele sau figura de atasament primara a copilului are rolul de a invata imbratisarea atunci cand copilul o cere, invatand integrarea experientelor personale sau a zidului rational.
In cabinet diada terapeut-copil va viza mereu si dinamica intrafamiliala; nu exista vina sau greseala, ci anumite cercuri vicioase care se mentin – intelegerea acestei dinamici si a nevoilor din spatele unor comportamente poate aduce cu sine o stare de disconfort care va solicita gasirea, incercarea si ajustarea unui nou fel de a fi mai bine impreuna.
Foto: arttherapycoursesonline.com
Comments
Post a Comment