Intra in cabinet si ramane tacuta...
Prima sedinta de psihoterapie
Ajunge la prima sedinta conform programului, intra in cabinet si ramane in tacere. "Si acum ce?", tacerea lasa loc unei scufundari, unei nevoi de a povesti. Privirea cauta un punct de sprijin, un loc de plecare si reuseste sa spuna doar "nu stiu de unde sa incep, dar simt nevoia sa plang"... linistea primeste lacrimire, sughitul, respiratia intretaiata de dorinta de descatusare.
Aceasta prima parte lasa spatiu unei idei: "ma simt mica si confuza" si nevoia unui verdict din partea mea care nu apare pentru ca simt nevoia sa las povestea sa se desfasoare, sa nu intervin cu vreo directie care poate schimba cursul deja ales, desi inca nestiut, al clientei.
Cuvintele apar, ideile prind contur, sentimentele sunt denumite cu o stinghereala destul de des regasita in primele intalniri din cabinet. Se contureaza ideea atacurilor de panica, a ceea ce resimte la nivel fizic, a problemelor pe care le amana din cauza starii.
In timp, simptomele fizice care acaparau si domeniul profesional incep sa fie traduse prin lupa lui "ca si cum", iar de aici pana la asemanarea cu anumite situatii din trecut este cel mai mic pas pe care putem sa il facem impreuna. Apare vocea mamei care reduce totul la practicabilitate, principiul economiei si, evident, al avaritiei sentimentale. Nu se regasesc in povestea ei imbratisarile mamei, cuvintele blande, rabdarea fara interpretari sau zambetul primitor – astfel, povestea isi schimba titlul din "ce mi s-a intamplat" in "ce imi dau seama ca aveam nevoie". Este important de ridicat volumul acelei voci care stia din totdeauna ce voia sa spuna.
Vocea personala din naratiunea propriei voci poate fi uneori una imprumutata, una care dubleaza deficitar adevaratele intentii, o voce care isi ascunde din teama nevoia resimtita. Dar intr-un spatiu nou, intr-o liniste incurajatoare, propria voce prinde contur si devine auzita.
"Ai sentimentul, pentru ca unu si cu unu fac doi, ca il intelegi pe doi. Dar pentru a patrunde cu adevarat natura lui doi, trebuie mai intai sa il intelegi pe si." (Jalal Rumi)
O trauma emotionala se formeaza in diferentele dintre ce am nevoie si ce primesc – invat intr-un mod dureros ca nu pot sa cer, ca nu am voie sa "deranjez" cu felul meu de a fi si resimt presiunea de a ma schimba pentru a apartine.
"Mereu reuseam sa ma compar cu o figura ideala care facea de fiecare data perfect ceea ce eu abia ma straduiam – era o comparatie permanenta in mintea mea cu o figura care se hranea din actiunile mele si pe care le reusea intr-un mod natural... dar am descoperit faptul ca nu avea memorie, nu avea istorie, ci era o figura reactiva la ce faceam eu". Nu era un imbold spre mai bine, ci o comparatie absolut dezamagitoare de fiecare data. Nu este o figura construita in sine, ci o voce exterioara care a devenit in timp parte din stilul de viata interioara.
Ceea ce parea a fi o buna intentie din partea mamei se contura a fi trauma ei de atasament si incapacitatea acesteia de a tolera greseala in dreptul ei si, ulterior, in dreptul fiicei: "pot fi iubita atunci cand fac totul perfect". Acel a fi "impreuna cu" era trunchiat de anumite conditii, cerea supunerea unor conditii si conformismul unui puternic "trebuie".
Eliberarea, in cazul de fata, de scenariul de viata al mamei prinde contur in perioadele din terapie de tipul "cine sunt eu?", "ce am eu nevoie", "ce imi doresc acum". Credintele irationale de tipul "pot fi iubita doar atunci cand fac totul perfect" sunt credintele formate in anii copilariei ca raspuns la un context frustrant si problematic in sine.
Aceste scenarii, credinte si comportamentele inradacinate pana in viata de adult se pot identifica in cabinet, iar descoperirea lor ofera un nou spatiu de alegere.
Foto: bpc.org.uk/psychoanalysis-and-psychotherapy
Comments
Post a Comment